Valy Boghean: Dacă aş putea da în chirie dragostea mea pentru tine...

În luna draagostei, versurile "Iubito, de când te iubesc pe tine... deveneam milionar, dar am ajuns boschetar" au devenit simbolul amar al unei iubiri neconsumate. Valy Boghean este protagonistul acestei poveşti triste, care este cel mai mare vis al său aflaţi din interviul ce urmează. De-a lungul timpului interpretul a făcut o pasiune pentru instrumentele de suflat, deşi s-a eschivat să ne zică la câte dintre ele poate cânta, începând cu fluier, corn, trompetă şi saxofon le mânuieşte cu talent şi dăruire.

Piesa "Boschetar" a devenit balada iubirii neîmpărtăşite. Cânţi despre povestea ta sau e un subiect fictiv?

Nu mai este în vogă imitarea. Acum se pune preţ pe sinceritate. Ca să reuşeşti să transmiţi mesajul trebuie să-l simţi. E o poveste pe care o mai şi trăiesc până acum. S-a născut în 2002 dintr-o întâmplare, ca şi orice poveste de dragoste de altfel. A trăit ceva timp, până am devenit "un milionar", după care am ajuns un "boschetar".

Din vina "ei" ai ajuns un "boschetar"?

E foarte uşor să invinueşti pe cineva.

Cum te simţi în rolul ăsta?

Ca un boschetar (râde). Ca un adevarat boschetar şi la propriu şi la figurat.

Ce simţi atunci oamenii îţi cântă versurile şi îşi trăiesc iubirea prin piesa ta?

Eu sunt de concepţia că orice lucru pe lumea asta trebuie să-l meriţi, dragoste, bani, prieteni, slavă, orice. Trebuie să-l meriţi în faţa lui Dumnezeu, în faţa părinţilor, în faţa publicului. Iar a merita înseamnă a munci şi a fi destoinic. Eu nu am meritat să devin "milionar", în schimb această iubire neîmpărtăşită mi-a dat inspiraţie să creez.

Pot să zic că "Boschetar" este cea mai de succes piesă de-a ta?

Da, într-adevăr, "Boschetar" e cea mai bună dintre toate. Piesa a devenit cunoscută pe cale naturală, nu am încercat în nici un fel să o împing sau să o mediatizez. Din punctul de vedere al carierei mele, eu nu am calităţile necesare pentru a mă afirma. Tomai din acest motiv, când cineva a ascultat şi a apreciat munca mea, ea a mers mai departe. Exact la fel se întâmplă cu foamea, când vrei să mănânci cauţi ceva bun, de calitate

Care a fost povestea Trigonului?

Pvestea Trigonului a durat exact 5 ani şi a fost cea mai puternică şcoală pentru mine. Pe vremea aia cântam într-o trupă de jazz din Ungheni şi auzisem despre cea de-a doua ediţie a festivalului lui Anatol Ştefăneţ. Am mers la el cu vreo săptămână înainte de eveniment şi i-am zis că aş vrea să particip. El s-a uitat la mine de sus, modest şi totodată cu ironie. Întârziasem deja, înscrierile pentru festival începeau cu cel puţin jumătate de an înainte. Peste o vreme Ştefăneţ, deşi nu ştia că sunt instrumentist şi cânt şi jazz şi folk, a început să mă caute pentru un proiect de-al Trigonului. M-a văzut atunci cu chitara în mână la o emisiune televizată, la care am fost invitat ca şi membru al Asociaţiei Folkiştilor. După care ne-am întâlnit şi am venit la el cu un sac plin de instrumente muzicale. Aşa a început totul, cu discuţii despre neam, popor, mamă, tată şi valori.

De ce ai renunţat la Trigon?

Trigonul nu a dus-o uşor niciodată, ei trăiesc numai din concerte, asta nu le ajunge nici măcar pentru minimul de existenţă. Dar acesta nu este motivul pentru care am plecat din Trigon. Despărţirea mea de acest proiect a fost o decizie calculată, conştientă şi luată cu un an înainte de a face acest pas. Am vrut să-mi pornesc cariera mea solo, în muzică am foarte multe să spun.

Nu puteai sincroniza Trigonul şi cariera solo?

 Ca să fii în Trigon, trebuie să i te dăruieşti totalmente. E un proiect căruia trebuie să-i aparţii, atât ca şi timp, cât şi gând. Dacă îmi propun să fiu sincer şi onest cu mine, atunci acest sacrificiu a meritat. 

Transbalcanica e o altă dragoste de-a ta...

Începând de la relaţia mea frăţească cu familia Ştefăneţ. Atât Trigonul cât şi Transbalcanica se bazează pe nişte principii familiare. Credeţi-mă, am făcut foarte multă muzică, păcat că lumea nu vrea să o cunoască.

Acum eşti implicat într-un proiect multicultural, nu-i aşa?

La noi sistemul "culturii" funcţionează după formula sovietică, tocmai de asta eu întotdeauna am încercat să ajung mai departe, dincolo de hotarele ţării noastre. Acolo etica şi atitudinea faţă de artă, inclusiv oamenii de artă este cu totul deosebită. De vreo jumătate de an încoace, colaborez cu trupa Shin, fondatorii căreia sunt 3 georgieni stabiliţi de foarte mulţi ani în Germania. Care au fost la câteva ediţii ale festivalului Etno-Jazz din Chişinău, acolo i-am şi cunoscut. Din acest proiect mai fac parte instrumentişti originari din Germania, Lituania, Turcia şi alte ţări. E o trupă care are la bază folk-ul atât balcanic, georgian, cât şi european, care se fuzionează.

Povesteşte-mi mai multe despre recentele tale turnee în Germania...

Am concerte în Germania de 2 ori pe lună, fac naveta de fiecare dată când sunt invitat. În câteva zile plec pentru repetiţii.

Ai timp să vizitezi locurile atunci când mergi în turnee?     

Cu Trigonul am colindat lumea-n lung şi-n lat. Locurile nu mă mai surprind atât de mult. Să fiu sincer, m-a impresionat Canada, pot să zic chiar mai mult decât Europa. Acolo peste mări şi ţări moldovenii sunt grămadă, se văd, se susţin.

Accepţi cu uşurinţă orice invitaţie de a cânta?

Motivele din care aş accepta eu o anumită invitaţie sunt absolut neordinare. Nu ţine de bani sau de oricare alţi factori. Pot să o fac gratuit sau chiar din banii mei, doar ca să se simtă lumea bine.

Pe lângă proiectele în care eşti implicat, mai eşti compozitor şi mentor pentru unii tineri talentaţi de la noi, e adevărat?

Cuvântul compozitor nu este valabil pentru ţara noastră. Eu creez şi pentru asta sunt un creator. Iar atâta timp cât în viaţa mea există oameni care îmi dau sfaturi şi îmi apreciază munca, mă simt obligat să împărtăşesc aceiaşi susţinere cu cei care o merită. Mă refer acum la copiii talentaţi cum ar fi Cornelia Chise, Nicoleta Nucă, Diana Brescan şi alţii.

Pe tine cine te-a sprijin cel mai mult?       

Familia mea, familia  Ştefăneţ, familia Barbu, Viorel Burlacu, Silvia Grigore, Victor Buruiană,   Nicu Ţărnă şi mulţi alţii. Însă valoarea sprijinului din partea lui Nicolae Botgros este nemăsurabilă, ca să ajungi printre apropiaţii lui este o onoare deosebită.

Când te vedem într-un concert solo?

Mi-aş dori ca la 35 ani să trag o linie, iar asta să fie marcată de un concert solo.

Care este visul tău cel mai mare?

Să iubesc şi dacă merit să fiu iubit...

O.B.

AllMoldova