Ion Suruceanu: Pentru tineret Dolgan era un idol, și pentru mine la fel

L-am întâlnit pe Ion Suruceanu la studioul de la Palatul Feroviarilor. Când a auzit că vom vorbi despre Mihai Dolgan și Noroc – s-a luminat. Am discutat printre palmierii imenși de pe hol, ceea ce îmi crea un sentiment de ireal. Cum ireal pare că Moldova a avut o formație ca Noroc, care a cucerit Uniunea Sovietică și Europa. Interviul e doar din istorie, chiar dacă pare o poveste.

Ce știați despre Mihai Dolgan înainte de Noroc?

Ca orice tânăr de pe vremuri, îl apreciam pe Mihai Dolgan ca pe muzician. Până la formația Noroc am avut ocazia să-l văd în formația de muzică populară Fluieraș, unde era acordeonist. Eu îl văzusem pe scenă ca acordeonist și credeam că în afară de muzică populară nu-și dorește nimic. Bineînțeles că muzica populară i-a rămas în suflet, dar valul muzicii occidentale, britanice, venite dinspre Beatles l-a furat. În acele timpuri era foarte greu să asculți muzică modernă occidentală, funcționau un fel de motoare care bruiau radiourile din străinătate. Cortina asta de fier, cum i se spune, era ca să nu auzim politică, dar printre orele de politică era și muzică. N-am mai discutat cu Mihai Dolgan de ce a pus acordeonul în cui și și-a cumpărat clape. Alții aveau mașini, pe el nu-l interesa, din banii acumulați și-a luat un instrument performant, Farfisa, nu clape care ajungeau la noi, la care doar copiii ar trebui să învețe să cânte. Oriunde mergeam cu Noroc, ori înainte de concert, ori după, veneau oamenii la Mihai Dolgan să-i vadă clapele, veneau la Alexandru Cazacu să-i vadă chitara, la Valentin Goga să-i vadă tobele...

În 1966 Mihai Dolgan a primit consimțământul de la Ministerul Culturii și de la Filarmonica de Stat să facă o formație vocal-instrumentală, care a devenit în 1967 Noroc. Și-a găsit companioni care erau nebuni după muzică. Pe lângă Vasile Verdeș, Dumezeu să-l ierte, despre mulți o să vorbesc la trecut..., un chitarist extraordianar, Ștefan Petrache, Olga Sorokina, Valentina Repețchi, de la Bălți, Victor Legaci, Dumnezeu să-l odihnească – soliști... Exact la un an au parvenit schimbări, eu am venit în locul lui Victor Legaci, în locul lui Ștefan Petrache a venit Vlad Iscru, un bulgar de la noi, un băiat foarte cumsecade și interpret bun și alții...

Înainte de-a veni la Noroc îl cunoșteați pe Mihai Dolgan?

Noi ca toți tinerii de atunci eram bolnavi de formația Noroc, care într-un timp foarte-foarte scurt a fost apreciată nu doar la noi în Republică, dar în toată Uniunea Sovietică... Maniera interpretativă, limba necunoscută - au făcut să cucerească, pentru că Noroc era văzută ca o trupă străină. Pentru tineret Dolgan era un idol, și pentru mine la fel. El mi-a rămas idol chiar și după ce mi-a făcut propunerea să vin la formație.

Saxofonistul și chitaristul Tudor Goraș, Dumnezeu să-l ierte, i-a șoptit lui Dolgan că mă cunoaște și m-a auzit cântând în pauze la Neaga Dan Spătaru, Muslim Magomaev... Victor Legaci, pe care l-am înlocuit, plecase la Leova, unde i-a fost repartizată soția. Eu i-am fost recunoscător. După asta mulți-mulți ani, când mergeam la Leova, ne primea foarte bine la Casa de Cultură pe care o conducea, se înțelegeau bine cu Dolgan. A decedat și el, din păcate...

Ca să devii membru Noroc trebuia să treci niște examene extraordinar de dure. Veneau din Rusia niște chitariști, soliști... Venise unul foarte bun la un moment dat, dar cânta doar în engleză. Dolgan a zis: cum să-l iau? Că doar eu promovez muzica noastră... Pentru Dolgan în primul plan trebuia să fie arta autohtonă. De ce plâng chitarele, Cântă un artist, Manechine – trei hituri cu care se umpleau stadioane. Era prioritar să cântăm în română. Era cerul și pământul între cei ce cântau doar în rusă și noi, cu asta am câștigat mult.

Nu vi s-a reproșat că textele erau în română?

Nu. Noi făceam programul la Chișinău, aveam doar câte-un cântec în limba rusă.

În 1969 ați avut un disc vândut în 2,5 milioane de copii...

În 1969 a apărut primul și ultimul disc Noroc. Erau patru piese: De ce plâng chitarele, Cântă un artist - interpretate de Mihai Dolgan, Dor, dorule  o cântam eu, şi Deti solntza – Vlad Iscru. Noi am primit invitația să înregistrăm în Moscova, la casa de discuri Melodia. În Europa erau pe atunci festivaluri ale firmelor de discuri și în 1970 formația Noroc a reprezentat Uniunea Sovietică la Bratislava, pentru că vânduse cele mai multe discuri.  Lira, așa se numea festivalul. A fost singura dată când o formație din Moldova a reprezentat Uniunea Sovietică la un astfel de festival. Și asta datorită lui Mihai Dolgan, care a reușit să strângă lângă el niște băieți foarte buni. Mă închin în fața multor chitariști de la noi, dar așa ca Alexandru Cazacu n-a cântat și nu cântă nimeni la noi. Pe lângă măiestrie cred că mai este un dar de la natură, la Alexandru Cazacu ai impresia că chitara vorbește... Au fost mulți artiști pe care i-a adunat Mihai Dolgan...

Cum a reușit Mihai Dolgan să-i adune?

El a schimbat soarta multora. Eu mi-am dorit nespus de mult să fiu fotbalist. După studiile la școala din Suruceni am încercat la tehnicumul de cultură fizică și sport, am crezut că acolo se fac fotbaliști. Uite că el m-a făcut interpret și-i sunt foarte recunoscător. Ștefan Petrache era student la tehnicumul electro-mecanic... Electro-mecanica n-a pierdut nimic, dar în schimb am câștigat noi toți cu Ștefan Petrache. Anatol Bivol, care era medic... Gheorghe Țopa, tot prin mâinile lui Dolgan a trecut, Ricu Vodă. Dolgan dacă avea din ce face – făcea. Majoritatea care au trecut prin mâinile lui Dolgan au devenit interpreți cunoscuți și sunt ferm convins că fiecare dintre ei, ca și mine, îi purtăm stima și respectul.

La Bratislava au vrut să vă întrerupă concertul și Mihai Dolgan n-a acceptat?

N-a fost nimic foarte strașnic. Acum dacă ieși pe scenă cu fonogramă – ai trăsnit 3 minute și gata. Acolo se cânta live și băieții au prins curaj de la ce se petrecea în sală. A improvizat unul, altul, așa că s-a lungit. Dolgan parcă a presimțit că trupa va fi desființată... După întoarcere am mai făcut un program nou și am cântat prin iulie-august în Ucraina, am venit acasă și în septembrie ne-au desființat.

De ce a fost desființată trupa?

Toți directorii de filarmonici din Uniunea Sovietică stăteau cu gura căscată ca peștii care așteaptă macuc. Cu Noroc făceau bani. Plăteau filarmonicii noastre și în rest le rămâneau lor. Am mers în turneu în Ucraina: am început cu Ivano-Frankovsk, Cernăuți, Vinița și Odesa... Comportamentul spectatorilor a contat pentru desființarea trupei. Au rupt garduri, au stricat scene, se dezbrăcau... La Vinița unul gol-goluț atârna lângă proiectoare, deasupra lui Dolgan. Se dădea huța-huța pe rampă. La Odesa au urcat în copaci, cu tromboane, cu acordeoane și cântau odată cu noi. Știau toate cântecele. Dar înainte de-a urca în copaci au spart un zid pe unde au intrat... La Hmelnițk era o sală nu prea mare în centrul orașului. Era un gard, pentru vreo 1500 locuri. După probă, la primul acord, gardul a dispărut. În loc de 2000 au fost vreo 6-7 mii. Secretarii de partid ai regiunilor au trimis scrisori, plângeri către fostul prim-secretar al CC. La început nici nu s-au pus în discuție scrisorile. Când ne-am întors acasă, în august, au venit la noi, pentru prima dată, formația Mondial. Și, la Teatrul Verde, la concert, tineretul nostru a bătut milițienii de pe cai, a făcut dezastru mare. Uite atunci s-au întors la scrisorile mai vechi: "Noi nu-i creadem pe ucraineni, dar voi ați văzut ce se face la noi?" I-au pus plângerea pe masă lui Ivan Ivanovici, fostul prim-secretar al Comitetului Central și fără se mai gândească... Poate că era normal să ne invite, să ne preîntâmpine... Cred că a fost o greșeală mare a conducerii.

Am înțeles că ați mai avut concerte în afara Moldovei după desființare.

Printr-un ordin am fost desființați. Dolgan imediat a plecat cu formația la Moscova și aveau concerte în toată Uniunea Sovietică. De unde să știe lumea că Ivan Ivanâci a desființat Noroc-ul? Vreun an de zile au avut concerte pe lângă Filarmonica din Tambov, care-i angajase.

Ați plecat atunci cu Noroc?

Prin ordinul desființării formației am fost transferat la orchestra de muzică ușoară Bucuria. Băieții au plecat la Moscova, iar eu cu Bucuria prin Rusia. Când am ajuns la Breansk, într-o seară după concert, noaptea, m-a sunat Dolgan din Moscova:  "Ionică, ce faci?" Eu când l-am auzit, am și început să lăcrimez. "Ei, cum, Mihai..." Nu eram obișnuit cu orchestra. "Lucrez, ce pot să fac..." Iar el: "Nu vrei să vii la mine?" "Vin, Mihai!" I-am spus unui băiat că dacă voi fi căutat, să nu mă dea dispărut la miliție, că am plecat la Mihai la Moscova. Nu am mai zis altcuiva. Mi-am luat valiza și am plecat la tren. Am stat acolo vreo zece zile, cât am făcut programul. Apoi m-a chemat Dolgan de-o parte și mi-a zis: "Ionică, o să trebuiască să pleci acasă. Uite, m-a sunat directorul – Aleksandr Sergheevici Fediko, se înțelegea foarte bine cu el, om foarte bun – cei de la ministerul culturii i-au spus lui Fediko și el m-a sunat să-ți spun să mergi înapoi acasă, altfel vei fi descalificat..." L-am întrebat ce să fac și el mi-a spus să merg: "Lasă, mai trece timpul și ne întoarcem noi." M-am întors, mi-au dat o mustrare, ei... un fleac. Dolgan a mai stat un an acolo după care a trecut la Filarmonica din Cerkasî, Ucraina. În 1974, la începutul anului, Petru Lucinschi, pe atunci secretar al Moldovei pe cultură la Comitetul Central l-a ajutat pe Dolgan, a vorbit cu mai mulți, să i se permită să se întoarcă acasă. Era bine când s-a întors să ne permitem să ne numim tot Noroc. Ei ne-au permis să refacem formația, dar categoric nu cu numele de Noroc. Nu știu dacă nu chiar Lucinschi ne-a botezat Contemporanul.

Ce aveau împotriva numelui Noroc?

Noroc era deja ca o pată neagră... "Unde Noroc-Noroc, după nebunia pe care au făcut-o?" Dacă ne-ar fi lăsat numele... Se putea pune altfel întrebarea, fusesem deja pedepsiți, trei ani trimiși din țară... Eram cunoscuți în toată Uniunea Sovietică ca Noroc. Am reînceput cu Contemporanul, dar atunci erau deja sute de formații vocal-instrumentale, cântam, dar mulți treceau pe lângă afișe și nici nu înțelegeau ce scrie acolo. Care "corpontitano"... care "corintimpanu"... Greu, și pentru moldoveni era greu să spună Contemporanul unei formații, ca să nu spun de străini... Asta ne-a stopat atunci. Mai târziu iarăși ne-am întors la Noroc, dar deja trenul plecase... Asta a fost. Fiecărui artist îi este dat să ajungă până la o înălțime - care are har de la Dumnezeu, Dolgan a avut. A fost la o înălțime la care nu știu dacă va mai fi cineva de la noi.

Cum era omul Dolgan?

Foarte bun, un om simplu, nelipsit de umor, cât umor avea Mihai! Când lucra, părea sever câteodată, dar altfel nu se putea, Doamne ferește cineva înainte de spectacol să bea alcool. Nu ieșea nimeni amețit pe scenă. La Contemporanul s-a mai întâmplat, dar nu cu instrumentiștii, cu un băiat, mim. În general băieții erau corecți, din stimă pentru Dolgan.

Ați spus că v-a schimbat soarta Norocul...

Da, când eram flăcău jucam fotbal în echipa satului. Porecla mea în sat era Lev Iașin. Nimeni nu-mi zicea Ion, ci Leova. Doar mama îmi zicea Ion, ba chiar Nelu. Un prieten a venit la mine și a întrebat-o pe mama: "Leova e acasă?" "Care Leova?" Așa era...

Aveți nostalgii după perioada Noroc?

Da. În primul rând eu sunt fericit că am trecut direct la Noroc, altora le-a fost mai greu, au trebuit să cânte pe la cluburi, pe la fel de fel de dansuri. Am mai cântat și eu, dar doar când eram student, cu Valentin Dânga, cu Alexandru Cazacu, cu   Valentin Goga, la baza turistică Doina. În rest, direct de pe bancile studențești în Noroc, cea mai populară formație din Uniunea Sovietică. Asta-i o fericire, bineînțeles. De asta eu i-am fost recunoscător lui Dolgan toată viața. Și acum. Pentru că Dolgan a fost cel care mi-a schimbat viața.

Alexandru Vakulovski

www.punkt.md