• 15°
  • 20.48

Există Balena albastră sau ce ne învaţă un joc al suicidului adolescentin (Jurnalul unei generaţii II)

Mitul balenei suicidale

Se spune că balena seamănă cu omul. Că ar fi un animal social care nu suportă singurătatea, înoată în grupuri mici sau în pereche, familie. Puiul e ţinut mereu aproape. Şi se mai spune că există un fenomen straniu şi unic în lumea animală: cînd o balenă eşuează la mal din diverse motive atunci, în semn de „solidaritate”, grupul de balene se alătură şi ele. Adică se aruncă şi ele pe uscat şi se sinucid. Nu se știu cauzele. Un gest straniu şi tragic. O sinucidere în grup. De astfel de gesturi este capabil doar omul. Nu ştiu dacă la balene e chiar aşa cum spune povestea pe care am auzit-o demult de la un marinar, însă ştiu că au fost cazuri de balene eşuate la mal în gurpuri mai mari. La om însă cu siguranţă astfel de fenomene au existat.

Fiecare epocă are un Herostrate al său care dă foc Templului Artemis

Văd că a ajuns şi la noi în România povestea Balenei albastre. A venit din fostul spaţiu exovietic cu toate că rădăcinile duc şi spre SUA (a se vedea filmul Nerve sau în Japonia Suicide club). Se vorbeşte de un joc care împinge tinerii, cei care  au părăsit de curând copilăria şi intră în adolescenţă, spre sinucidere. Se vorbeşte de un joc teribil care se termină cu o o mare tragedie: sinuciderea.

Ce e adevărat şi ce e fals în toată această poveste? Am citit multe lucuri despre această „realitate virtuală” care a creat o adevărată isterie în mass-media estică. Cît e realitate şi cît e isterie indusă încă e greu să estimăm. Ce se ascunde în spatele acestui joc iarăşi nu e totul foarte clar. E mai degrabă multă confuzie, seamănă mai degrabă cu un mit urban de tip nou. Am citit multe versiuni. Cert este că am avut sinucideri care duc spre un astfel de joc.

La întrebarea există cu adevărat fenomenul Balena albastră? Sincer eu încă nu pot să răspund cu siguranţă. Sau pot spune că de mii de ani asistăm la diverse astfel de fenomene: uneori mai pronunţate, alteori mai puţin vizibile. Ştim că fiecare epocă îşi are un Herostrate al său care dă foc Templului zeiței Artemis pentru a rămîne în istorie. Şi aici nu e vorba de epocă, ci de vîrstă care are o nevoie enormă de multă atenţie, de eroi şi mai ales de sens. Acest foc îi va aduce lui Herostrate o pedeapsă cu moartea din partea comunităţii şi gestul său rămîne în istorie cu un nume: „Slava lui Herostrate”. 

Acum însă lucrurile nu sînt atît de simple. Acum aceşti tineri nu dau foc Templului ci se aruncă de pe Templu demonstrativ. Parcă vor să ne spune ceva, dar oare ce?

Unde dispar copiii cînd devin adolescenţi şi de ce apar doar cînd apare Iliuşa?

Repet: nu ştiu dacă Balena albastră este un fenomen cu adevărat real. Aşteptăm de la oameni care se pricep mai bine să ne dea un răspuns mai competent. Însă ce pot spune sigur este că dacă Balena albastră nu ar fi existat atunci acest fenomen ar trebui inventat şi nu pentru a împinge copiii spre „trecerea” la un „next level”, doamne fereşte, ci pentru a ne pune pe noi în situaţia de a conştientiza o problemă imensă. Balena albastră are meritul de a pune o întrebare importantă: unde ne sînt copiii, cu ce se ocupă şi se facem cu ei?

Acum cîteva luni puneam o întrebare pe o reţea de socializare: unde dispar copiii după vîrsta de 12-13 ani? Întrebarea mea venea dintr-o simplă observaţie, constatare. Îmi petrec de cîţiva ani buni mult timp prin parc, în cartier. Cu exceţia iernii cînd e frig ies cu copilul aproape zilnic cîte 2-3 ore prin parcurile din cartier. Parcurile sînt pline de copii cu părinţi, bunici sau bone. Copiii cresc şi brusc dispar. Cum ajung la o vîrsta cînd se părăseşte copilăria ei dispar. Am impresia că devin invizibili. Nu-i mai vezi. Capătă corp, devin vizibili numai la apariţia lui Iliuşa. Cum cine-i Iliuşa? Dacă aveţi copil mai mare şi nu ai auzit de el atunci e grav: trăiţi în  lumi paralele. Şi întrebarea mea era: unde dispar aceşti copii? Unde se retrag? Cu ce se ocupă? Aproape nimeni nu mi-a dar un răspuns clar.

De ce e nevoie de găuri în zid sau de ce interfonul a blocat sărutul?

Observaţia mea a mers mai departe. Am început să-mi amintesc ce făceam noi la acea vîrstă. Da, nu mai puteam sta în spaţiile „celor mici” şi mai ales acolo unde erau părinţii, chiar dacă nu erau părinţii noşri. Părinţii cu copiii mai mici, locurile lor, nu mai sînt frecventate şi frecventabile de cei care părăsesc copilăria, de adolescenţi. De ce?  Din multe motive. Ne retrăgeam în tot soiul de spaţii mai dosite: parcuri mai mari, terenuri de sport (mai ales terenuri) chiar dacă nu făceam neapărat sport, scări de blocuri, pe după blocuri şi multe astfel de locuri.

Ştiţi ce ne salva atunci? Lipsa zidurilor, gardurilor, încuietorilor şi lacătelor. Şi multe spaţii libere.  Chiar şi acolo unde exista gard sau zid exista aproape obligatoriu o gaură, o spărtură. Spărtura în zid ne salva pentru că puteam pătrunde şi face „spaţiul nostru liber”. Unde a fost primul sărut al nostru? În scara blocului, fireşte. Primul sărut se datora lipsei interfonului la scară. Nu exagerez. Asta e un lucru fundamental. Interfonul, clanţa de la uşa scării nu mai permite nici măcar un sărut adolescentin.

Ce avem azi? Am verificat în cartierul meu. Pe drumul de la şcoală spre casă, pe un spaţiu de aproape 2 km toate blocurile au interfon sau clanţă şi sînt încuiate. Nu ai nicio şansă să săruţi o fată. Să meargă în parc? Sînt instalate camere video: nici un tînăr nu-şi va săruta pentru prima dată febleţea lîngă o cameră video.

Terenuri de sport? Toate terenurile sînt cu minim două rînduri de gard, cu multe lacăte sau cu acces plătit. Ideea de spărtură nu mai există. Spaţiile din jurul blocului? Parcări, maşini,  parcări.  Tot ce a fost public, accesibil tuturor a devenit privat sau foarte închis: zid, lacăt, gard, cheie, interfon, bilet. Pentru aceşti copii în drum spre maturitate nu mai există un spaţiu al lor: mai departe de părinţi, dar nu foarte departe, şi liberi. Acolo unde ei să se simtă în siguranţă, acolo unde să se simtă ei înşişi. Ei nu vor un spaţiu organizat de alţii, de maturi.

Ce le mai rămîne? Barul? Nu e chiar locul foarte comod şi nici bani nu prea au. Le mai rămîne camera lor. Cei care o au. Dar mai ales fuga în virtual. Un virtual care atrage teribil, spre care noi îi împingem şi care cu timpul înlocuieşte realitatea.

Privatizarea timpului

Să vorbim puţin despre timp? Demult nu mai avem timp pentru ei. Dacă nu avem timp să le facem şi oferim un spaţiu cu atît mai puţin avem vreme să le oferim timp. Timpul îl dedicăm producţiei de bani pentru a cumpăra un presupus timp pentru a-l oferi. Şi cum timpul nu vine, ci doar pleacă, noi nu putem cumpăra decît altceva. Şi atunci cumpărăm un program controlat prin diverse cursuri şi cadouri în speranţa că vom înlocui timpul pierdut pe care ar fi trebuit să li-l oferim. Imaginea părintelui plecat la muncă departe alăturată imaginii copilului singur sau doar cu un părinte sau bunic a devenit iconică. Dar îngropat în mărfuri ieftine.

O să spun un mic secret: cartea mea  Bandiţii e construită de fapt ca un manual de educaţie alternativă. O educaţie în negativ. În lunga mea cercetare legată de procesul de educaţie al copiilor care se îndreaptă spre adolescenţă am priceput ceva aparent banal: cel care te va cuceri şi va deveni modelul tău este cel care poate oferi timp şi exemple. Copilul nu învaţă din ce i se spune ci din ce i se arată. Dacă modelul e negativ e şi mai bine. Dar este nevoie de timp. Cine controlează timpul, controlează totul.

Iar în lupta noastră pentru pîine, pentru cei mulţi precari, sau profit, pentru cei mai puţini dintre noi, uităm că toate acestea se plătesc în unităţi de măsură timp. Din lipsa acestui timp copiii noştri trăiesc aproape singuri refugiaţi într-un spaţiu virtual. Şi brusc aflăm că la Chişinău sau Sibiu nişte copii s-au aruncat în gol de pe un bloc. Oare ce căutau ei? Poate un timp şi un spaţiul al lor? Poate fugeau de frica de singurătate? Poate căutau un sens? Să fie Balena albastră de vină? Sau noi?

De la generaţia cu o singură cheie la gît la o generaţie cu 101 chei şi parole

Balena albastră nu ştiu dacă există în realitate. Poate e doar un mit urban. Însă cu siguranţă ea vine să ne reamintească: noi nu sîntem în siguranţă iar că cei pe care-i  iubim noi cel mai mult sînt foarte vulnerabili, tot mai vulnerabili. Şi ce facem? Securizăm totul.

Noi am fost generaţia cu cheia la gît. O singură cheie. Ei sînt generaţia cu 101 chei, parole, cifru, camere video peste tot: de la grădiniţă prin şcoală pînă la birou. Pentru noi era închisă o singură uşă şi aceea pentru a ne proteja. Pentru ei sînt închise aproape  toate uşile şi toate ferestrele, inclusiv cele virtuale. Pentru ei avem doar garduri, chei, interfoane, caremere video, parole. Control şi securitate peste tot. Şi de aceea ei vor să le spargă. Altfel decît noi. De ce? Pentru că ei nu mai au un spaţiu şi un timp al lor. Ei nu mai au o libertate a lor. Şi, mai grav, ei se simt singuri pentru că au nevoie de noi, de un timp în care să fim împreună. Iar cînd ei au nevoie de noi, noi sîntem în altă parte. Venim peste ei doar atunci cînd noi avem nevoie de ei. Exact invers.

Şi asta-i face vulnerabili. Ei se simt în mare nesiguranţă iar singura siguranţă sîntem noi, cei maturi şi mai ales părinţii care le lispesc. Noi le dăm cadouri, multe chei şi control. Noi vrem să-i securizăm şi nu înţelegem un lucru banal: cu cît vom securiza mai mult, cu cît vom avea mai multe chei, camere video şi parole, cu atît vor/vom fi în mai mare nesiguranţă, vom/vor fi mai vulnerabili. Şi în realitate ei au nevoie doar de noi, de puţin spaţiu al lor şi de ceva timp alocat lor. E aît de simplu, dar atît de greu de realizat acum.

Ştiţi ce oferă jocul Balena albastră?

Nu ştiu dacă e un fenomen real această  Balena albastră însă ştiu ce oferă el. El le oferă trei sau patru lucruri care le lipsec acestor copii: spaţiu, timp şi „un cineva” care este alături de ei pas cu pas, îi îndrumă. Şi ceva sens. Acest ARG-Alternate Reality Games oferă un spaţiu alternativ fie el şi virtual, dar al lor. Un timp destul de lung,  căci jocul se derulează în timp pentru că trebuie să îndeplineşti diverse sarcini. Şi poate cel mai important lucru pe care-l oferă jocul: un “maestru”, un “om mare virtual” care este alături de ei pas cu pas, îI îndrumă, le dă sarcini, le dă sens şi le “alină” singurătatea. Sinuciderea nu este decît un strigăt disperat după noi, după spaţiul şi timpul lor, după libertatea lor şi după o nevoie imensă de sens. Ei au obosit să mai fie inutili.

Ne-simţire socială sau despre Balena însingurată

Am scris aceste rînduri care urmează acum mulţi ani. Nu credeam că mă voi întoarce la ele. Cred că asistăm la o boală socială gravă. Balena albastră e doar un simptom al unor probleme sociale profunde. Societatea pe care am construit-o este de o ne-simţire socială profundă iar cineva ne fură timpul.  Nu ne mai putem solidariza, nu mai avem timp nici măcar pentru copiii noştri. Şi nu mai putem oferi sens. Sntem tot mai inutili dar convinşi că putem cumpăra totul. Nu totul se cumpără, culmea. În viaţă sînt lucruri mult mai importante care nu se vînd nicăieri. Şi aceste lucruri ne costă scump, uneori chiar viaţa, pentru că au valoare inestimabilă. Nu totul e spaţiu economic şi financiar.

Balena albastră este de fapt povestea Balenei însingurate. Nu o cunoaşteţi? Povestea societăţii noastre actuale seamănă foarte mult cu cea a Balenei însingurate numită  balena 52 de Hertzi (Hz). Este povestea celei mai singure balene din lume, pentru că nu are familie, prieteni şi nu aparţine nici unui grup de balene. Ea înoată disperată prin apele oceanelor. Înoată în singurătate căutînd o altă balenă, „cîntînd“ un set de sunete compuse din cel mult şase „ţipete“ care dureză maxim şase secunde. Este „cîntecul ei de lebădă“, căci nici o altă balenă nu o poate auzi. Ea este damnată să moară în singurătate. De ce? Pentru că este singura balenă din lume care emite sunete pe frecvenţa de 52 de Hz; toate speciile de balenă care există comunicînd între ele cu sunete emise pe frecvenţe între 12 şi 25 de Hz. Niciun sunet emis de ea nu poate fi auzit de o altă balenă, niciun sunet emis de ea nu poate primi răspuns. Biologii au păreri diferite: unii susţin că e o balenă hibrid, alţii că e un mutant, iar alţii că ar fi prea tînără şi are „vocea în formare“. Cert este că moare în singurătate.

Copiii noştri scot aceste sunete pe care noi nu le auzim pentru că ni s-a atrofiat auzul. Şi cînd noi nu-i mai auzum şi nu le mai răspundem ei fac gesturi disperate. Noi nu auzim, nu înţelegem, ci dăm doar vina pe Balena albastră.

Vasile Ernu pentru allmoldova

Opinie
Aveți vreo întrebare sau ați depistat vreo eroare?
Acum vă aflați pe noua versiune a site-ului allmoldova. Dacă aveți întrebări referitoare la funcționalitatea site-ului sau ați depistat vreo eroare, rugăm să ne comunicați despre asta.
Află mai mult
Promovare
Cu siguranță veți fi observați
Acum aveți oportunitatea să vă promovați compania, produsele și seviciile prin intermediul internetului.
Află mai mult
Video
Oferim rezultate în maximum 5 zile de la aprobarea ideii
Creăm şi promovăm videourile pe Internet, în mod original şi discret.
Află mai mult